Conținut orientativ

Legătoria are ca scop aducerea unui manuscris, a unui bloc de text, a unei publicații sau a unei colecții de hârtii într-o formă finală practică, accesibilă, ergonomică, adică ușor de utilizat, de folosit, ușor de păstrat, de întreținut și făcând cele mai puține compromisuri posibile față de [un obiect] ideal.

Istoric vorbind, legătoria manuală a fost o ocupație necesară; în prezent, intră în categoria ocupațiilor de lux și nișă, fiind mai degrabă hobby sau sport. La fel ca și navigatul cu pânze, definit ca „The fine art of getting wet, cold and ill by slowly going nowhere at great expense”, legătoria manuală nu are limite de cheltuială posibilă, duce la o cârcoteală continuă de fiecare dată când ținem în mână cărți, iar practicanții săi sunt, ca tipologie, mai aproape de bibliofili decât de maiștrii tipografi. Că veni vorba de bibliofili, Umberto Eco, un semiolog italian, considera obiectul final al legătoriei - cartea, unul dintre design-urile care a atins punctul optim, la fel ca și furculița, sau bicicleta. Desigur, sunt multe feluri de biciclete, însă prototipul categoriei ”biciclete”, obiectul la care ne referim când spunem bicicletă, are de obicei două roți cu spițe, pedale, ghidon, lanț, cauciucuri, o șa pe care poți sta în timp ce pedalezi și simți vântul în plete.

Cartea, ca design, a evoluat spre o formă ce ne lasă să ghicim dintr-o privire:

  • tema conținutului (prin titlu, ilustrația copertei 1);
  • lungimea conținutului (prin grosimea și formatul de pagină);
  • originea conținutului (autorul, editura, anul, prețul - prin comparație cu prețurile actuale putem intui vechimea cărții);
  • acțiunea sau rezumatul conținutului (coperta 4);
  • cine o recomandă (așa numitele blurbs de pe coperta 4).

Toate aceste informații sunt disponibile înainte de a deschide o carte. Odată deschisă, o carte poate fi folosită imediat, fără alte operațiuni. Fără cabluri, manual de instrucțiuni, instalat baterii, sincronizat, actualizări de software, fără energie electrică sau ton de apel, fără wi-fi sau o aplicație în plus pe telefon. Nu are nevoie să tragem resorturi sau să apăsăm butoane, nu trebuie explicat copiilor cum se utilizează, este destul de rezistentă la trecerea timpului, suportă o ploaie ușoară sau o uitare pe marginea căzii de baie. Conținutul său poate fi parcurs liniar, pagină cu pagină, sau secvențial, sărind printre capitole sau direct la capăt să aflăm cine este ucigașul, când citim policier. Paginile sunt numerotate, pentru referințe instantanee: „Călătoria închipuită, Marius Pop, 2011, pagina 5”. Varietatea conținutului e practic nelimitată: unele cărți sunt dicționare sau manuale - așa numitele „cărți-unelte”, unele prezintă documentare, altele experiențe, povești, fotoreportaje, critică de cinema și așa mai departe. Din câteva materiale componente, care pot fi numărate pe degetele de la mâini, se naște o bogăție uluitoare de teme: de la cum să-ți zugrăvești singur casa până la istoria shogunatului Tokugawa.

Există desigur și cărți despre legătorie; majoritatea încep cu o listă de materiale pe care legătorul ajunge să le cunoască în ocupația sa: hârtie, ață, lipici, carton, piele, textile. Cernelurile intră rar în această listă scurtă, ele fiind arsenalul tipografilor. Munca de legătorie începe cu un bloc de text gata tipărit. Pentru toate concursurile de legătorie ale Designer Bookbinders, de exemplu, un ONG britanic care face printre altele volume speciale pentru prestigiosul Booker Prize, legătorii înscriși în competiție primesc un bloc de text gata tipărit. Despre design-ul de carte - mă refer aici la concepția formatului, a coperților, corpuri de literă, aranjarea în pagină, spații negative, tip de hârtie, ornamentație de tipar, indexare, coloristică, imposing (distribuție în vederea tiparului pe coli împăturite), aș vrea să discutăm cu altă ocazie, mai bine. Să observăm doar că toată această muncă a fost făcută înainte de a discuta despre legătorie. Numărul și complexitatea acestor eforturi indică deja miza inițială pentru legător, chiar și dacă vorbim despre legătoria comercială, care se făcea manual în tipografii ca ultimă etapă din procesul de producție al cărții.

Însă discutăm mai departe, azi, despre legătoria artistică, o ocupație care se întinde atât în amontele procesului de facere a unei cărți, adică spre designul de carte, cât și în aval, adică înspre împachetarea, prezentarea și întreținerea legăturii sau a unor cărți valoroase care trebuie restaurate.

Legătoria artistică este preferata mea. Mă lasă să-mi încerc ochiul, mâna, inima. Când am legat prima serie de 11 volume visam să am puterea și priceperea de a construi singur o bibliotecă. O bibliotecă, la fel ca orice construcție, are nevoie de o fundație solidă, și în funcție de bibliotecă, poate fi dificil să pui bazele doar prin achiziții, să dobândești volumele care îi fac pe englezi să exclame „this one has good bones”. Unele cărți nu se mai găsesc în print; unele cărți merită ediții personalizate; unele sunt unice exemplare, cum ar fi colecția de jurnale a familiei. Apoi, când am legat prima dată Shogun de James Clavell, doream să-mi exprim opinia că tema și în același timp cheia cărții este vânătoarea folosind păsări de pradă - așa că am legat-o în pânză, am grunduit-o și am pictat-o în ulei cu șoimi care stau pe mănușă și-am expediat-o imediat într-o colecție personală unde sper că e în siguranță, deși mi-e dor adesea de ea și-o văd rar.

Când am legat Justine, de Lawrence Durrell, visam la pădurile de conifere amestecate cu măslini din Corfu, la suflul brizei care-ți face pielea de găină și la șoaptele de pe plaje care-ți fac noaptea părul măciucă; am visat la ceața care se ridică dimineața de pe lacul Mareotis, în Alexandria, Egipt.

Firul comun în aceste exemple e visul, legătoria poate fi folosită ca vânătoare de visuri, la fel cum arta în general poate fi escapism, obsesie sau colac de salvare. Oricare ar fi abstractul acestui meșteșug, concretul este destul de simplu; să legi lucruri se învață repede, este practic și rezultatele sunt imediate. La început este hârtia.

Materiale: Hârtia

Eu folosesc hârtie format A4, pe care o îndoiesc pentru a obține format aproximativ A5 al cărților finite. Îndoirea hârtiei este unul dintre lucrurile cele mai simple de făcut și probabil cel mai greu de stăpânit; hârtia se produce prin măcinarea materialului de bază până la despărțirea lui în fibre. Aceste fibre sunt așezate într-un strat și presate împreună pentru a se așeza într-o coală; ceea ce dă puterea hârtiei este felul în care fibrele sunt intertesute în foaie. Pentru transportul fibrelor se folosește apa sau un lichid neutru; direcția și viteza curentului de apă în care plutesc fibrele afectează orientarea lor în pagina finită. Vorbitorii de engleză numesc această orientare cu același termen ca pentru lemn: „grain”.

Gasirea fibrelor dominante

„Paper grain” e important pentru că preferăm îndoirea hârtiei în paralel cu fibrele hârtiei, nu perpendicular pe acestea. Dacă hârtia este îndoită „împotriva” fibrei, acestea vor cedea la presiunea repetată și se vor rupe la nivel microscopic, ducând la pagini fragile, care cad din cărți de la sine după o perioadă de utilizare. Verificarea direcției fibrelor se poate face prin două taieturi perpendiculare într-o foaie și umezirea părții tăiate. Atunci când se uscă, fibrele se contractă pe lungime, ca și fibrele musculare, trăgând hârtia și încrețind-o. Preferăm să îndoim foile în așa fel încât indoitura să fie paralelă cu fibrele de hârtie. Dacă ați dormit vreodată pe un tatami sau ați folosit un covoraș pentru făcut sushi, vi se va părea evidentă această instrucțiune, de a îndoi în paralel cu fibra.

Îndoirea hârtiei în funcție de direcția fibrelor dominante

Gruparea hârtiei

Odată îndoită, o foaie poate fi cusută de o alta. Însă cusutul foaie cu foaie este mai costisitor ca timp și rezultatul e mai puțin solid decât dacă folosim mai multe foi împreună, suprapuse. Acestea se grupează, aliniază și se îndoiesc împreună, urmând ca după găurire și coasere să formeze un fascicul („book signature”, în engleză). Cele mai folosite dimensiuni pentru fascicule sunt 4 și 6 foi, care rezultă în 4 x 2 x 2 = 16 pagini, respectiv 6 x 2 x 2 = 24 de pagini.

Fasciculele contin de obicei 4 sau 6 foi indoite

Dificultăți în formarea fasciculelor

Îndoirea foilor în fascicule - în „signatures” - e o operațiune delicată. Dacă îndoirea nu e făcută bine, tot procesul ulterior suferă. Ca exercițiu, vă rog să luați patru foi din teanc și să le îndoiți cât puteți de bine. Încercați să potriviți bine marginile ca hârtia să nu fie strâmbă. Vă rog să-mi spuneți ce observați încercând să faceți asta.

Posibile dificultăți vin din hârtie tăiată necorespunzător, alunecare, dificultatea de a avea rezultate consistente, calitatea hârtiei.

Unelte: fălțuitorul („bone folder”)

La origini, la fel cum îi spune numele în engleză, este o unealtă din os. Osul este un material suficient de dur pentru a nu ceda la presiune, însă suficient de elastic pentru a nu se rupe când e scăpat pe jos sau lovit. Este suficient de moale pentru a nu rupe hârtia atunci când e folosit la netezirea marginii de îndoire, însă nu destul de moale ca să lase urme pe hârtie. Se mai fabrică din plastic, cristal, sticlă, lemn, niciodată din metal. Fălțuitorul ajută legătorul să netezească o îndoire, să fixeze colțuri, să lipească materiale, să facă șanțuri de îndoire (așa numitele big-uri). Acționează ca un deget mai precis și de obicei e folosită forma ascuțită, însă are și variante curbate.

Faltuitor (bone folder)

Unelte: rigla

În afară de utilitatea măsurării, rigla folosește pentru notarea marginilor de tăiere dreaptă. Rigla de legătorie este metalică, pentru a putea tăia pe lângă ea fără grija de a o strica. Unele rigle de legătorie sunt căptușite cu plută pentru a adera mai bine la pânza de legătorie, carton sau piele.

Găurirea hârtiei

Fasciculele se găuresc pe linia mediană folosind un ac de legătorie sau o sulă (owl), o unealtă folosită și în prelucrarea pielii. Folosim varianta cu grosime constantă a acului, nu cea conică, pentru a evita să facem găuri inegale în hârtie. Înainte de a începe găurirea, se construiește un șablon de găurire, de obicei din carton, însă există și variante mai pretențioase, din metale obișnuite sau prețioase. Vom face și noi unul și vom încerca să nu ne iasă chiar la fel.

Găurirea fasciculelor se face în unghi de 45°, folosind ca bază un covoraș de plastic sau cauciuc. Pentru extra precizie se poate folosi o unealtă specializată numită "bindery cradle". Fasciculele găurite se așază aliniate și se presează peste noapte, pentru ca hârtia să accepte noua formă și pentru a ușura munca în etapele următoare.

Unelte: șablonul de găurire

Se măsoară și se marchează un număr par de găuri - 4-6-8 de obicei. Acestea se dispun respectând minimum un centimetru față de marginile foii și între ele. Se notează partea de sus și cea de jos - T(op)/B(ottom), se scrie numele și data. Șablonul de găurire poate fi parte din semnătura legătorului, datorită dispoziției găurilor -- în producția industrială de carte se folosesc găuri standard așa că o carte legată după un model de găurire diferit va ieși în evidență.

Unelte: sula de legătorie

Este de obicei din metal, cu mâner din lemn și se folosește atât la găurirea hârtiei cât și a pielii. În legătorie se folosește varianta cu grosime fixă, nu cea conică, pentru a nu face găuri prea mari în hârtie. Dacă nu se găsește varianta dreaptă, special pentru legătoria de carte, se poate folosi pentru găurire o sulă de pielărie sau un ac mare de cusut.

Unelte de legatorie

Unelte: covorașul de plastic/cauciuc/lemn

Se așază pe masa de lucru și o protejează de înțepături sau tăieturi. Cele mai bune variante sunt cele moi („self-healing”) și de o dimensiune generoasă.

Coaserea

Coaserea unui fascicul începe din afară, cu prima gaură cea mai apropiată de margine. Ața este prinsă într-un ac special de legătorie și trece alternativ înăuntrul și în afara fasciculului, terminând mereu coaserea în afară. La terminarea unui fascicul se așază peste acesta următorul și se continuă coaserea, prinzând fasciculele între ele cu un nod simplu („kettle stitch”). La ultimul fascicul, nodul final este unul dublu, încheind astfel coaserea.
Directia de coasere
În legătorie se folosesc mai multe tipuri de coasere, în funcție de preferințele estetice ale legătorului și utilizarea cărții. Pentru volumele care cer rezistență deosebită, se poate folosi așa numita legătură franceză („french link”) iar pentru volumele cu legătură medievală se poate intercala bandă de legătură între cotor și copertă. Cea mai simplă și cea mai utilizată este coaserea paralelă („kettle sttch”), în care fasciculele sunt prinse între ele prin nodurile de la capete și, ulterior, prin lipire.
Kettle stitch
Ordinea fasciculelor la coasere este irelevantă, în sensul că putem începe cu ultimul fascicul din carte (ultimele pagini) și continua de la coadă la cap, încheind coaserea cu primul, sau proceda complet invers. Eu m-am obișnuit să pornesc de la ultimul fascicul și să merg spre partea de început a cărții.

Materiale: ața de legătorie

Pentru coaserea împreună a fasciculelor se folosește de obicei ață de in, însă rezultatele sunt în regulă și folosind bumbac sau fire compozite. Preferata mea este varianta „au chinoise” de la firma franceză Sajou, însă anul trecut am descoperit un fir bun vândut de atelierul londonez Shepherds https://shepherds-arts.co.uk. Este excelent și la jumătate de preț decât Sajou. Un fir bun este suficient de subțire, pentru a nu adăuga prea mult volum cotorului cărții și rezistent, fără a fi casant. În ceea ce privește culoarea, se poate lucra cu orice, însă de obicei se recomandă culoarea hârtiei sau complementara.

Unelte: acul de legătorie

Acul de legătorie este de dimensiune mare și are vârful bont. Se poate folosi și un ac mare normal, însă vârful bont e preferabil pentru a nu face din greșeală găuri suplimentare, pentru a nu agăța, zgâria sau înțepa hârtia sau mâinile lucrătorului.

Lipirea

Deși fasciculele cusute au deja o rezistență la desfacere, pentru a obține o carte care se deschide uniform și nu suferă deformări ale cotorului în timp, se recomandă lipirea cotorului peste cusătură. Pentru aceasta se folosește de obicei un adeziv lipsit de acid - cel mai simplu se poate prepara o pastă din apă și făină de grâu, amidonul din făină jucând aici rolul de liant. Avantajul acestui tip de adeziv este că se desface ușor prin expunerea la apă, ceea ce lasă posibilitatea de a interveni mai târziu asupra unei lipituri, pentru servisare sau recondiționare.
Dacă folosim materiale moderne, lipiciurile ideale sunt cele PVA (Polyvinyl acetate) sau EVA (Non plasticised Ethylene-Vinylacetate), care se usucă rapid și sunt de asemenea solubile în apă, permițând intervenții ulterioare. Pentru lipire, blocul de text se prinde într-o presă sau se așază pe marginea mesei, cu greutăți deasupra (pot fi alte cărți, de exemplu). Lipirea se face aplicând perpendicular lipiciul pe cotor, cu o pensulă care, în mod ideal, nu conține metale în partea care strânge perii. Eventualele particule de metal care se amestecă în lipici vor duce la formarea de rugină ce va păta cotorul în timp. Când aplicăm lipici pe capetele cotorului, vom folosi o mișcare dinspre mijlocul cotorului spre capăt, niciodată învers, pentru a nu introduce lipici între paginile fasciculului.
Lipirea fasciculelor
După primul strat de lipici aplicat uniform pe suprafața cotorului, se așază semnul de carte, dintr-un șnur sintetic sau din mătase - de obicei în industria cărților se folosește așa-numitul 'Grosgrain ribbon', cu traversele proeminente. Urmează benzile de capăt, daca aceste nu sunt cusute manual și în final se aplică tifonul de legătorie (apretat). După uscarea lipiciului se aplică și foile decorative (de legătură), dacă acestea nu au fost cusute împreună cu blocul de text.
Aplicarea benzilor de capăt

Unelte: presa de legătorie

Pentru o lipire profesională și egală, mai ales când vorbim de suprafete întinse cum ar fi coperțile sau foile de legătură, presa de legătorie este unealta perfectă. Cele clasice sunt făcute din fontă și au un șurub central care controlează apropierea plăcii mobile de bază, în timp ce marginile plăcii se mișcă pe ghidaje. Există variante și din lemn sau plastic, precum și posibilitatea de a ne manufactura singuri o presă din două plăci de lemn care au în colțuri tije filetate pe care se strâng piulițe de tip fluture.

Unelte: pensule pentru aplicarea adezivilor

Orice tip de pensulă funcționează, însă pentru a obține o lipire uniformă și lipsită de particule metalice, sunt ideale pensule rotunde cu mâner de lemn și perii prinși cu sfoară de mâner.

Coperta

La baza coperților se află cartonul de legătorie, numit popular mucava. Aceasta se poate procura din magazinele de papetărie și vine în trei grosimi - 1mm, 1,5mm și 3mm. Pentru cărți se folosește de obicei varianta de 3mm grosime, care se îmbracă în material textil, piele, colant autoadeziv, hârtie etc. Când calculăm dimensiunea bucăților de carton, lăsăm între 1 și 2mm în plus față de dimensiunea blocului de text, în așa fel încât coperta să depășească ușor marginile blocului de text, protejându-l atunci când cartea e așezată în bibliotecă.

La îmbrăcarea copertei e important să fie lăsate spații între coperta din față, cotor și coperta din spate, pentru a permite coperții să se deschidă. Colțurile materialului cu care se îmbracă coperta se taie la 45 de grade, astfel ca la îndoirea în înterior să formeze un colț drept, urmând linia cartonului.

Pentru decorația coperții, posibilitățile sunt infinite - de la pictură manuală la aplicarea de coperți tipărite, îmbrăcarea în piele ce se poate ulterior decora și inscripționa, aplicarea de închizători și decorații metalice ș.a.

Directia de coasere

Lipirea finală

Acum, când toate elementele unei cărți sunt pregătite, a rămas de executat doar lipirea finală. E pasul care presupune lipirea foilor de legătură de coperta îmbrăcată, în două etape: 1. coperta se așază pe o suprafață plană, blocul de text se așază în ea și se potrivește pentru a lăsa spații egale între marginea blocului de text și marginea coperților. Sub foaia de legătură se pune o hârtie mai mare, de sacrificiu, și se aplică adeziv pe partea foii de legătură ce va întâlni coperta, având grijă ca marginea tifonului de cotor să ajungă în final între foaia decorativă și copertă și să fie bine dat cu adeziv la rândul său. Apoi se scoate hârtia de sacrificiu și se aplică coperta, presând ușor. 2. Se întoarce cartea, coperta lipită ajungând la bază li se repetă aceeași operațiune pentru cealaltă foaie de legătură.

După lipire, cartea se pune în presă sau sub o greutate considerabilă timp de minimum 12 ore, pentru a permite adezivului sa se usuce complet. Pentru a împiedica transmiterea umezelii din adeziv în blocul de text, înainte de așezarea pentru uscare se pot introduce sub foile de legătură folii de plastic sau hârtie cerată (hârtie de copt).

Prima deschidere

Cărțile proaspăt făcute se scot cu grijă din presă și sunt înlăturate mai întâi foliile de plastic sau hârtia cerată. Apoi se deschid ușor ca pentru o citire, începând cu primile pagini, acordând atenție tensiunii dintre coopertă și blocul de text. Se deschid progresiv, câteva pagini o dată, fără a forța legătura.

Dacă legătura este reușită, cartea deschisă la mijloc va sta deschisă de la sine pe o suprafață plană, cu coperțile atingând suprafața. Între fascicule nu vor fi observate spații iar lipiciul nu va fi vizibil. Satisfacția variază de la proiect la proiect, însă dovada efortului rămâne de obicei mulți ani în bibliotecă, uneori mai multe generații.